O sa ne distram.
. Iar show-urile… ei bine, pentru show-uri (primele show-uri adevarate, live, de tango argentinian, pe care le-am vazut vreodata) nu stiu daca pot gasi cuvinte care sa exprime respiratia taiata si senzatia ca… am vazut perfectiunea recreata sub ochii mei. In fiecare miscare, precizia de ceas s-a contopit cu inlantuirea de emotii pe care acel cuplu reusea sa o exprime, sa o transmita… e ca si cum si-ar fi pus sufletul sa respire in alunecarea lina, si apoi surprinzator furtunoasa, nervoasa si din nou diafana, pe marumura podelei. Cu adevarat curios e felul cum au reactionat oamenii, asezati pe scaune sau pe podea (aceiasi oameni, multi in tinuta de seara, care dupa aceea mi-au dat impresia ca petrecerea e de fapt una cel putin de gala). Pot sa spun doar ca nu numai la salsa se urla din toti rarunchii. Afland si despre cum a fost restul evenimentului, nu pot decat sa sper ca Lucian, Monica si Gabriela, organizatorii festivalului, il vor tine si la anul, pentru ca ce au facut, au facut bine. Poate pana atunci voi dansa si eu… nu se stie niciodata
.
Eu mi-aduc aminte ca voiam sa ma fac doctorita. Ma jucam cu seringile si umpleam papusi cu apa, le puneam perfuzii, le bandajam etc. Apoi, cand am inceput scoala, mi s-a nazarit sa ma fac profesoara. Ma jucam de-a scoala. Apoi cand am mai crescut si am vazut eu ca nu prea-i treaba si ca profesorii mor de foame, am vrut iar sa ma fac doctorita, pentru ca am descoperit, in biblioteca, o sumedenie de carti de-ale mamei din facultate. Apoi, cand am descoperit ca-mi place al naibii de mult sa scriu si sa vorbesc, am vrut sa ma fac jurnalist. Asta a durat pana cand tot mama mi-a zis ca si jurnalistii mor de foame, si nu numai de foame. Asa ca m-am facut economist. Trei ani din facultate mi i-am petrecut “calare” pe telefoane (sondaje prin telefon, vanzari prin telefon, si… relatii cu clientii. Prin telefon. Acum nu mai suport sa vorbesc la telefon) De vreo 2 ani, se cheama ca lucrez in advertising (pana la urma scrisul si vorbitul au invins, ca tot mai inspre « latura artistica » am luat-o :D).
Care-i faza cu piesa asta? Pai treaba sta cam in felul urmator: piesa asta te trece cam prin toate starile prin care te-a trecut viata ta de om nascut in anii ’80 (eu sunt in ’84, ca si Alex – personajul nostru). Prin toate stereotipurile, prin toate cliseele pe care singur sau cu “nepretuitul” ajutor al societatii de tranzitie ti le-ai bagat in cap. Lui Alex ii placea guma de mestecat cu surprize (eu mestecam cate 5 o data si faceam concurs “cine face balonul mai mare”), colectiona abtibilduri cu fotbalisti, desena, se uita la Testoasele Ninja si apoi la Captain Planet, si voia, pe rand, sa se faca fotbalist, pictor, si… Testoasele Ninja. Si nu intelegea de ce parintii il tarasc in fiecare duminica la niste plimbari stupide ca sa faca niste poze stupide cu un ponei chinuit in parc. Drept pentru care s-a hotarat sa salveze poneiul din chinuri omorandu-l cu otrava de sobolani.
Ajuns la scoala Alex al nostru se ingrozea de “liniile la palma”, de “Dictarea” inopinata, si de toate ineptiile pe care era fortat sa le invete. Si uite asa, dintr-o stupizenie in alta (toate declamate cu o viteza ametitoare, de la “Ana are mere” pana la “Marketingul este si face si drege”) ii vedem evolutia pe fast forward pana la terminarea facultatii, cand il regasim intr-un call center stupid cu un job stupid spunand lucruri stupide unor oameni INCREDIBIL de stupizi. (aici mi-am retrait un pic cei trei ani de… ingeras la telefon si injuraturi cu butonul de “mute” apasat). A, si cu un sef stupid. O existenta plata impartita intre birou si casa, cu oprire la mama care insista ca el sa strabata
Bucuresti
ul pentru niste… sarmale. Si uite-asa dintr-un cliseu in altul… se stinge lumina. Si da, pana si Alex insusi e un cliseu (numele Alex/Alexandra este cam cel mai comun pentru generatia nascuta in anii ’80).
Nu va spun cum se termina pentru ca vreau sa vedeti. Insa va spun ca am ras cu lacrimi. Va spun ca va va captiva. Va spun ca de fapt, nici macar nu e un one man show pana la urma. E un show la care oricine poate lua parte in mod direct pentru ca “Alex” interactioneaza cu publicul. E un show in care te intrebi “Adica stai putin… ASTA e viata mea de pana acum? Au ajuns sa ma defineasca un job, un credit, un sef, un salariu, si un… televizor? Unde-mi sunt visurile, sperantele, ENERGIA?” Ei da, ENERGIA nu lipseste din show-ul lui Lari, pentru ca el insusi ESTE energie. Si implicare si transpunere in rol si spontaneitate….
Pentru spectacolul de ieri voiam sa chem 2-3 prietene si m-am trezit cu un grup de 15 oameni. Care au plecat de acolo mai mult decat incantati. Asa ca… aruncati un ochi pe http://www.green-hours.ro/ , ca sa vedeti cand se mai joaca. Si ca sa va faceti o idee cam despre cat de bun e show-ul, Lari imi spunea ca aseara a vazut oameni care il vedeau a… opta oara.
Romania
again, I see you guys are working really hard!”) si Mike de la U-tribe, si bineinteles Super Mario care ne-a facut pe toate sa radem tot congresul (cred ca mai ales faza din aeroport nu o voi uita niciodata, e priceless J).
Other highlights? Ne-am cunoscut cu Osmar Perrones de la Yamulee (cu care am reusit sa si dansez si sa nu caaaaaaaaad JJJ) si cu Karel
Flores
… Am avut cu amandoi momente extrem de amuzante (omul a fost destul de socat sa afle ce impresie inspira oamenilor la prima vedere, dar oricum in realitate este exact invers, iar Karel, partenera lui, este ca o pisicuta pe care iti vine sa o faci mica-mica, sa o pui in buzunar si sa o iei acasa).
P.S. Poate nu stiu eu atat de multe despre “ce inseamna un actor bun”, dar copiii astia au facut totul cu o asemenea pasiune, cu o asemenea daruire si implicare si sete de perfectiune, incat nu poti sa nu-i iubesti cand se aduna in fata scenei si iti sorb aplauzele din priviri recunoscatoare, fericite, si cauta cu ochi stralucitori, in ochii tai, raspunsul la intrebarea “ti-a placut, nu-i asa?”
)) )